Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Planeta celor buni

        de Gela Enea

Volumul Tu eşti rusul cel bun al Mariei Pilchin, apărut la editura Prut Internaţional, în colecţia Teritorii, 2021, a fost aprobat, conform unei specificaţii de pe coperta interioară, de Comisia de selecţie pentru editarea cărţii naţionale. De la titlul, gândit sub forma unui monolog adresat, Tu eşti rusul cel bun, mi-a venit ideea să iau drept reper al poeziei partea generoasă a celor care scriu, zona sufletească din care şi izvorăsc melancolii, bucurii efemere, mirări şi interogaţii în măsură să producă discursuri poetice credibile.

Cadru didactic universitar, cercetător ştiinţific şi membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Maria Pilchin este o scriitoare complexă, sensibilă, un bun receptor al problematicii urbei sale, Chişinău, despre ea, Alexandru Cistelecan afirmând, în prefaţa volumului: „Nici când rescrie traume Maria nu pare supărată, ci mai degrabă încântată de puterea de a exorciza arhiva istorică (ori doar biografică)”. Cine citeşte critic poezia Mariei Pilchin remarcă spontaneitatea, consonantă cu firescul exprimării în construcţii de prozo poeme sau sub forma unor confesiuni unde lirismul bine dozat susţine mesajul.

În deschiderea volumului, Maria spune sunt femeia măritului ceapaev, iar ca să înţelegem corect, măritul ceapaev este scris cu minuscule, într-o practică modernă, la care se adaugă ambiguizarea, dedublările, naşterile şi renaşterile consecutive ale acestei neveste, să-i spunem, convenţional, aşa: „O dată pe lună/ mă gândesc la ceapaev/ şi la armata lui roşie/ o dată pe lună/ toate femeile casei mele/ se întorc în mine şi curg/ de parcă ne taie ne căsăpeşte/ de parcă toate războaiele lumii/ coboară în noi la vale” (sunt femeia măritului ceapaev). Sigur că se întrevede în poezie faptul că Maria cunoaşte mai multe culturi, are acest atu de a fi trăit nu doar la Chişinău, martoră directă sau măcar recepţionând de la alţii istoria locurilor, dramatică ori mai puţin dramatică, despre care şi spune: „erau nişte pete roşii/ pe un câmp negru/ toate femeile casei mele/ s-au oprit acolo/ era strâmt era înghesuială/ eu o făceam pe deşteapta”.

Se întâmplă ca acest ceapaev să-şi părăsească femeile, adesea le lasă de izbelişte, în chinuri, semnul trecerii sale fiind sângele, pe un câmp cu avortoni: „un avort/ un avort/ şoptesc toate/ pete de sânge... zeci de cearşafuri se zbat/ în bătaia vântului/ o hymenaeus o himeneu/ ceapaev a reuşit şi aici”. Alteori, ceapaev devine un fel de zburător autohton, vulnerabil şi oripilat de propriile războaie: „nopţile când vine pe furiş la mine/ să nu îl vadă femeile casei mele/ şi îmi plânge pe umăr/ ca un prunc sătul de cal de armată/ când între mine şi el se dă marea bătălie”.

La 30 de ani, Maria se imagineaz㠄cadână dură nebună/ juissance”, descătuşată de prejudecăţi, iar asta pare să o înfricoşeze cumva. Se pune, paradoxal, în pielea bătrânei care vinde seminţe şi, preţ de câteva momente, are o revelaţie: similitudinea cu destinul bătrânei (nopţi barbare). Când vrea, Maria face un exerciţiu în care probează democraţia în cuplu, dac㠄iubirea noastră a devenit antichitate/ (...) merg şi votez împotriva partidului/ din care face parte”, gest de frondă, probabil, dublat de ostentaţia cu purtatul cerceilor cumpăraţi pe vremea când sentimentele erau altele. În salon du livre 2016, poeta are un exces de imaginaţie pe fondul libertăţii Occidentului. Suntem tentaţi să o credem femeia tuturor, în arondismentele pariziene, dacă nu ar veni finalul poemului care ne lămureşte: „apoi ai sunat tu şi ai zis/ – treci acasă!/ şi am venit cuminte neatinsă castă”.

Mariei îi este milă de grişa, cel cocoţat pe cal şi al cărui soclu nu-l apără de zona cea mai controversată a urbei, de suspiciunea că a fost un hoţ, în timp ce alţii l-au declarat erou. Dar această dilemă nu e doar a statuii lui grişa kotovski şi nu e valabilă doar pentru piaţa tiraspol.

Partea a doua a cărţii se numeşte poemele mele xenologice, aluzie, pesemne, la fiinţa-gazdă a textelor, care, într-un final, ajung să-şi schimbe habitatul, în avantajul cititorilor. Oglinda are, în viziunea Mariei Pilchin, capacitatea de a arăta cine eşti, dar şi pe aceea de a ascunde: „de fiecare dată în oglindă mă priveşte/ o altă fiinţă una care îmi ascunde mereu ceva/ care ştie mai multe decât ştiu eu”. Casa noastră este un muzeu improvizat, iar atunci când pleacă vizitatorii, ne spune poeta, „nicio frică nu mai poate încăpea aici”.

După textele intitulate poemele mele xenologice urmează ciclul poemele mele ruseşti, urmat de unul abreviat ps, care conţine un singur text, passe-partout, ce funcţionează ca o concluzie. Tu eşti rusul cel bun, poezie care dă şi titlul cărţii, este o declaraţie de dragoste în toată regula, Maria nu se sfieşte să-şi numeasc㠄rusul cel bun/ rusul cel adevărat,/ rusul cel frumos”, pe care-l consider㠄mai mult decât un stat” şi noi nu avem de ce să n-o credem, iar acest rus înzestrat cu atâtea calităţi nu e nimeni altul decât „ivan tzara/ ţarul căruia îi zic dada”. Poemul care se numeşte passe-partout, ultimul text al volumului, exprimă detaşarea poetei de vârstele biologice: „mă uit la ani ce tânără am fost/ ce tânără sunt/ ce tânără voi fi/ maria ivanova/ femeie cu acte în regulă”.

Lansez o invitaţie la lectură pentru volumul Tu eşti rusul cel bun al Mariei Pilchin, întrucât oferă exemplul unui lirism bine strunit, din care nu lipseşte tematica istoriei şi a contextului politic, în multele sale nuanţe.

© 2007 Revista Ramuri